Azi mergem la slujbele divine cu scopul prioritar de a ne închina. Închinarea este mediul în care ne împlinim menirea. Dumnezeu merită dar nu depinde de închinarea noastră. O primește dar poate și fără ea. Se bucură dar nu este mai fericit. Îl înalță dar nu îl ridică mai sus. Îl proslăvește dar nu arată mai strălucitor. De fapt, închinarea noastră constată măreția Sa nu I-o atribuie. O recunoaște nu o oferă. Dumnezeu este deja tot ce poate fi fără contribuția noastră. El este autosuficient! Închinarea este mai degrabă o nevoie a noastră. Noi suntem ridicați către El prin închinare iar El se coboară în mijlocul laudelor. Noi suntem împliniți și îmbrăcați în slava prezenței Sale!

Dacă închinarea este așa de importantă, atunci trebuie să ne punem întrebarea: ce fel de închinare Îi este plăcută Domnului? Primește El orice? Acceptă oricum această închinare? Există condiții, principii și metode care clasifică închinarea în a fi sau nu primită de Dumnezeu? Eu cred că da!

Evrei 12:28, 29 ”Fiindcă am primit, dar, o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică, fiindcă Dumnezeul nostru este „un foc mistuitor”.

Coloseni 2:23 ”… aceștia au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.”

Închinarea plăcută are două aspecte: unul interior și altul exterior. Aspectul exterior al închinării pretinde smerenie, reverență și sfințenie. Prezentarea închinării noastre nu poate fi o manifestare deșănțată a firii noastre pământești, afișând ostentativ luxul, indecența sau dezinvoltura unui spectacol. Să nu uităm că în prezența ”focului mistuitor” suntem în pericolul de a ne… juca cu focul. Pe de altă parte, să nu ne înșelăm crezând că dacă am îmbrățișat anumite forme care creează percepția evlaviei, chiar dacă în ascunsul vieții noastre sunt fapte ale firii pământești nemărturisite și nepărăsite, Îl putem înșela pe Dumnezeu ca pe oameni. Domnul nu se lasă batjocorit nici de mascaradele pe care mulți le numesc închinare dar ele nu sunt decât o incitare a simțurilor și nici de mascaradele unei forme de evlavie dar fără o viață transformată.

Ideea că Dumnezeu se mulțumește cu orice este sancționată clar de Domnul Isus care îi spune femeii de la fântână că adevărații închinători se închină în duh și în adevăr (Ioan 4:23, 24)! Unii ar vrea să creadă că ”în duh și în adevăr” poate fi și pe înălțimea idolatră a samaritenilor și la Templul fariseismului. În realitate nici într-o parte și nici în cealaltă. Adevărata închinare începe cu închinătorul. Înainte de a oferi această închinare, el se oferă pe sine!

Întrebarea esențială pentru închinarea ta de azi: ce îi aduci Domnului? Nu, nu mă refer la muzica pe care o cânți, poezia recitată, rugăciunea înălțată sau predica rostită și toate acestea ascultate de oameni și de Dumnezeu. Mă refer la totalitatea existenței tale. Vorbirea ta de fiecare zi, activitățile tale, faptele tale, gândurile tale. Atunci când îți dai seama că stai fața în față cu un Dumnezeu care cunoaște totul despre tine, Îi vei aduce o închinare evlavioasă, cu smerenie și teamă sfântă, o închinare care să Îl reprezinte pe Dumnezeul care a dat totul pentru tine, care ți-a oferit un model de viață prin Hristos, Dumnezeu cu care vei petrece eternitatea!

Preluat cu permisiune de la: popaspentrusuflet.wordpress.com